vineri, 30 septembrie 2011
joi, 29 septembrie 2011
Transalpina
Transalpina este cel mai inalt drum rutier din Romania si chiar din intregul lant al Muntilor Carpati, atat din Romania cat si din afara ei, atingand altitudinea maxima in Pasul Urdele 2145 m. Soseaua traverseaza Muntii Parang de la N la S fiind paralela cu Valea Oltului si Valea Jiului aflandu-se intre acestea. Desi este mai inalta mai veche si mai frumoasa decat Transfagarasanul, este mai putin cunoscuta pentru ca , Transalpina, cu toate ca este catalogat drum national, DN 67c (partial), nu a fost pana in 2009 niciodata asfaltata. Transalpina a fost cosntruita de armatele romane in drumul lor spre Sarmisegetusa, pavata cu piatra de Regele Carol al II-lea dupa 1930 si reablitata de nemti in al II-lea razboi mondial dupa carea a fost uitata.Faptul ca a fost uitata si a devenit un drum greu de parcurs a ajutat Transalpina sa-si pastreze neatinsa salbaticia si farmecul aparte pe care putine locuri din tara il mai au. Este printre putinele drumuri din tara pe care se poata ajunge cu masina pana la.....nori si chiar deasupra lor. Asa spune aici.
Indiferent de ce si de unde ati mai auzit despre Transalpina, de orinde ai urca, dinspre Sebes sau dinspre Horezu fiecare drum are farmecul lui si mai mult celalalt individ reactioneaza altfel. Am urcat acum doua saptamani de la Sebes si am fost la un pas sa ajung spre varf dar fiind o zona fara semnal la telefon, gps… am coborat spre Voineasa. Normal acolo faci dreapta si dupa aproximativ un km faci stanga. Nu am pierdut vremea pentru ca pana la intersectia stanga Voineasa, dreapta Petrosani sunt multe de vazut. In primul rand salbaticia locului, peisajul cu lacurile, brusturii de pe marginea soselei, cariera de piatra unde se lucreaza inca si treci printre basculante si excavatoare, soseaua care se inbunatateste in fiecare zi, curcubeul de culori pentru ca este toamna chiar si praful care se ridica in urma masinilor in zonele inca neasfaltate parca are un alt gust, alt miros. A doua incercare acum cateva zile am urcat din Valcea spre Targu Jiu, Horezu, Novaci, Ranca… Inca nu pot sa fac diferenta intre cele doua sensuri. Mi-a placut sa urc din Sebes dar ceva ma indeamna sa spun ca de la Horezu a fost poveste. Poate doar faptul ca a fost o reusita si nu am incurcat soselele, poate livezile cu soseaua ingusta care serpuieste printre ele, mirosul de mere proaspete.Primul semn ca te apropii de o zona mai inalta este lipsa copacilor el fiind ultimul intalnit in drum.
Soseaua continua sa urce! Nu exista foarte multe zone unde poti sa faci un popas daca mergi cu masina dar te poti opri in sosea daca nu stationezi foarte mult si nu te opresti in curbe cu vizibilitate redusa. La astfel de popasuri va fi necesara o orientare in teren. Spun asta deoarece fiind un drum in lucru inca mai circula betoniere, basculante care ar putea fi stanjenite de turistii care sunt bucurosi sa vada, sa calce, sa fotografieze peisajul si sa se fotografieze cu bunica, bunicul, nepotii, verii sau prietenii uita ca soseaua in anumite portiuni este asfaltata doar pe o banda fiind imposibila depasirea.
Finalul traseului este de neuitat. Ce poate fi mai haios decat sa zaresti cativa magari care roiesc pe mijlocul soselei. Te opresti! Astepti sa treaca si sa continui drumul. Deschizi geamul sa respiri aer proaspat si deodata zvarle capul pe geam un magar si apoi al doilea, se inghiontesc care sa ramana si care sa plece la o alta masina. “Cersetori!” Mananca orice, nu sunt mofturosi si le place mult sa fie scarpinati, mangaiati, alintati…
Drum bun! Inca vremea permite un astfel de traseu cu masina.
Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Indiferent de ce si de unde ati mai auzit despre Transalpina, de orinde ai urca, dinspre Sebes sau dinspre Horezu fiecare drum are farmecul lui si mai mult celalalt individ reactioneaza altfel. Am urcat acum doua saptamani de la Sebes si am fost la un pas sa ajung spre varf dar fiind o zona fara semnal la telefon, gps… am coborat spre Voineasa. Normal acolo faci dreapta si dupa aproximativ un km faci stanga. Nu am pierdut vremea pentru ca pana la intersectia stanga Voineasa, dreapta Petrosani sunt multe de vazut. In primul rand salbaticia locului, peisajul cu lacurile, brusturii de pe marginea soselei, cariera de piatra unde se lucreaza inca si treci printre basculante si excavatoare, soseaua care se inbunatateste in fiecare zi, curcubeul de culori pentru ca este toamna chiar si praful care se ridica in urma masinilor in zonele inca neasfaltate parca are un alt gust, alt miros. A doua incercare acum cateva zile am urcat din Valcea spre Targu Jiu, Horezu, Novaci, Ranca… Inca nu pot sa fac diferenta intre cele doua sensuri. Mi-a placut sa urc din Sebes dar ceva ma indeamna sa spun ca de la Horezu a fost poveste. Poate doar faptul ca a fost o reusita si nu am incurcat soselele, poate livezile cu soseaua ingusta care serpuieste printre ele, mirosul de mere proaspete.Primul semn ca te apropii de o zona mai inalta este lipsa copacilor el fiind ultimul intalnit in drum.
Soseaua continua sa urce! Nu exista foarte multe zone unde poti sa faci un popas daca mergi cu masina dar te poti opri in sosea daca nu stationezi foarte mult si nu te opresti in curbe cu vizibilitate redusa. La astfel de popasuri va fi necesara o orientare in teren. Spun asta deoarece fiind un drum in lucru inca mai circula betoniere, basculante care ar putea fi stanjenite de turistii care sunt bucurosi sa vada, sa calce, sa fotografieze peisajul si sa se fotografieze cu bunica, bunicul, nepotii, verii sau prietenii uita ca soseaua in anumite portiuni este asfaltata doar pe o banda fiind imposibila depasirea.
Viteza de deplasare este redusa, soseaua tot urca, nu sunt parapeti, indicatoare. Constat ca merita sa rupi cateva zile in cursul unei saptamani poate un concediu scurt si sa pierzi minute in sir doar privind. Cazandu-te la Ranca seara ai posibilitatea sa vezi traseul a doua zi dimineata la rasarit si la seara la apus (doar imi imaginez, nu stiu daca este si bine).
Finalul traseului este de neuitat. Ce poate fi mai haios decat sa zaresti cativa magari care roiesc pe mijlocul soselei. Te opresti! Astepti sa treaca si sa continui drumul. Deschizi geamul sa respiri aer proaspat si deodata zvarle capul pe geam un magar si apoi al doilea, se inghiontesc care sa ramana si care sa plece la o alta masina. “Cersetori!” Mananca orice, nu sunt mofturosi si le place mult sa fie scarpinati, mangaiati, alintati…
Drum bun! Inca vremea permite un astfel de traseu cu masina.
Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
miercuri, 28 septembrie 2011
Picatura de vopsea - 46 - STORY Dragos Stoica
Dragos Stoica
Mdaaa...fiecare are povestea lui...si fiecare e un cumul de "functii". Ale mele sunt cam "ashiiia": Genetic cred ca am mostenit de la parinti, bunici...(si hai sa ne oprim aici pe arborele genealogic), si parti mai artistice sa le spunem, cat si parti tehnice. Tatal meu, mama mea, matusa si bunicile cand traiau, desenau sau pictau superb, fara vreo scoala sau pregatire specifica sau speciala. Probabil am mostenit si eu ceva, dar nu am ajuns sa dezvolt sau sa cultiv aceasta latura pe cat ar fi fost de frumos din pacate. Tata e inginer automatist pasionat de muzica si evident mai ales de scule audio si electronica. Asa ca de mic am crescut printre magnetofoane, casetofoane, circuite electronice, difuzoare, incinte acustice etc... Conteaza ce simti si in burta la mami tau, si cum tot asta era in jurul mamei cand eu eram inauntru si ascultau numai muzica foarte buna, s-au inradacinat si astea destul de “rau”. I-a placut si lui tata fotografia, si am fotografii foarte reusite pe film facute de el, cand eu aveam 2-3 anisori, dar nu s-a tinut in mod deosebit. Are si acum Zenit-ul printr-un sertar. Crescut si cu calculatoarele si mediile de programare software la nas, au fost si astea un aspect. Si pe la 10-11 ani, dupa 2-3 zile de joaca civilizata cu o noua jucarie, nu e suficient sa o desfaci cu surubelnita, sa o faci tandari ca sa vezi ce ii produce si cum miscarile, sunetele etc...asa ca mai cotrobai si prin sertarele din casa.
Si asa intr-o zi intr-un sertar, am dat de un obiect mare si greu (cel putin atunci asa mi se parea), intr-o husa tapana de piele maro. Era un Zorki 4 cu un 50mm F2, aparatul pe film al bunicului. Care de fapt e o copie sanatoasa dupa Leica. In fine, am fost fascinat de descoperirea mea frumos nichelata si cromata, butonase, roti dintate, facea si tac, unele se invarteau, sticla arata fain, si imi placeau la nebunie cele 9 lamele ale diafragmei, desi nu intelegeam si habar nu aveam in ce consta vreunul din lucrurile acelea. Mai vazusem eu genul asta de iris prin filmele SF si ma captivase, vezi ochiul Terminatorului. M-am prins din prima ca e aparat de fotografiat totusi. Stiam ca ai mei se burzuluiesc daca cotrobai prin sertare, ca poate stric ceva, ceea ce era foarte adevarat, caci curiozitatea si surubelnita lui Dragos nu duceau la vreun final bun...asa ca nu am zis nimic la inceput. Am pitit aparatul la loc si gata.
Da ma ardea... In alta zi iar am cotrobait dupa el. Si am descoperit si un blit. Pentru mine o lampa cu alte butoane si un potentiometru mare pe el. Avea un stecher. L-am bagat in priza. Nu fum, nu nimic. E bine pana aici. S-a aprins un bec intr-un buton. Am apasat. FLASH !!! AU OCHII !!! Ahaaa...deci asta e blit. Stiu eu de la tata. Si cred ca se potriveste in sinele alea din aparat. Si asa am rupt talpa blitului incercand sa il potrivesc in Zorki. UPS !!! Repede totul la loc ca poate o incasez. A mai trecut niste timp si pana la urma le-am spus parintilor ce am vazut in sertar si ca vreau si eu sa ma joc cu el, sa stiu cum merge etc. Au ras, au spus ca e complicat, ca o sa ma invete tata odata, sa ma fac mai mare etc. Ca trebuie pus film in el si alea costa si sa stau cuminte. L-am batut pe tata la cap pana mi-a dat un film. Numai Dumnezeu stie cum am facut eu cadrele alea 36. Ca nu reglam nimic. Nu aveam nici o idee ce faceam. E un Rangefinder, deci potriveam ce vedeam pe acolo asa dupa un instinct de copil. Cred ca 90% din cadre le-am tras la F22, diafragma cea mai inchisa. Cine stia sa invarta de inelul de diafragma sa o deschida ? Nu mai spun de timpul de expunere etc. Oricum dupa ce s-au terminat pozitiile, m-am plictisit repede si l-am scos din aparat si l-am insirat prin casa, deci voalare placuta. A mai trecut ceva timp si am primit alt film cu multa indulgenta de la ai mei si m-a asistat tata. E, din alea chiar au iesit cateva in care macar iti dadeai seama ce sau cine era. Apoi am ramas fara filme ca e mai usor sa ii spui copilului potoleste-te si pune mana si invata la scoala, decat sa bagi bani in zapaceala lui. Si am bagat Zorki-ul la loc in sertar. Intre clasa 10-a si a 11-a de liceu, am vazut un tip la liceu care avea un Zenit, si tot venea cu el la gat si m-a luat iar ca eu trebuie sa fac ceva in acest domeniu, dar de unde bani de filme... Avea tata niste carti in biblioteca, traduse dupa unele rusesti, am dat eu cu nasu prin ele si am invatat si inteles una alta. Electronica si fizica incepusem bine sa invat oricum. A venit clasa a-12-a, pune mana si invata pentru facultate. Unde dai ? Unde ma hotarasem din generala. La automatica si calculatoare, sa fac ce facea tata ca era tare fain, ziceam eu. Si a fost fain si nu regret, desi in aceeasi masura cred ca mi-ar fi placut pe la UNATC etc... A trecut si bacul, a trecut si admiterea, a fost baiatul intre primii, a primit calculator nou, cel mai smecher la vremea aia (2003), dar i-a revenit pata cu fotografia. Tata cumparase din Anglia un Olympus micut, compact asa pe film, o bijuterie. Tare smecherut. Cu greu l-am convins sa ma lase sa fac cateva filme cu el. Dar era cam automatizat. Facea cam ce vroia el. Nu facea rau, dar limitat. Asa ca a urmat perioada in care am zis ca mort copt eu trebuie sa imi fac rost de un aparat digital ca sa nu mai am probleme cu filme si alte nebunii dastea. Intre timp invatasem eu cum e cu developatul, niste teorie, s-a dezvoltat si internetul, am inceput sa gasesc diversi fotografi renumiti, si nu o sa incep sa dau N-spe nume, pentru ca ar fi multe, si de la oricine ai ceva de invatat si merita sa vezi creatiile tuturor... Dar de unde bani pentru aparat. Ai mei evident, termina cu prostiile, vezi-ti de facultate acolo. Nimic. Te pui cu nebunu ? Faceam sport mult, calculatoare, electronica mai ales in audio, dar ma atragea prea tare sa captez momente si sentimente in "cadre de lumina". Trist si ingandurat, ma concentram cum sa fac eu rost de bani sa imi iau un compact. Si spuneam, da-mi Doamne si mie un aparat, ca eu simt ca vreau sa fac asta.
Astfel intr-o dimineata stateam in statia de troleibuz cu prietenul meu Adrian, si asteptam vehiculul sa mergem la sala de forta, ca baietii vor si muschi, prind tare bine azi la carat sculele si tinut supertele-urile. Si cum vorbeam de diverse, si ma uitam pierdut in zare la masini cum trec, concentrat pe ce vorbeam, observ ca se apropie o Skoda Octavia argintie, care avea ceva negru pe capota deasupra pasagerului din dreapta volanului. Urma sa treaca prin dreptul nostru si sa vireze dupa curba drumului la stanga. Zic: “Fii atent Adi, ca asta si-a uitat portofelul acolo pe masina si o sa ii cada in curba”. Si asa s-a intamplat. A aterizat in tufisurile de pe marginea drumului. Zic gata, asta e, BANI !!! Si imi iau aparat. Era o borseta micuta asa. Si inauntru era un Canon Power Shot A60, cu 4 baterii aproape goale si un card de 256MB gol. Folosit destul, caci era uzat pe la colturi si pe butoane. Se deschisese un pic carcasa de la socul cazaturii, dar a facut clic la loc. L-am pornit, era ok. Si asta a fost primul meu aparat digital. Asta era intre 2004-2005. Deci mi-a cam picat din cer, doar l-am cerut nu ? Am zis, e un semn. Eu trebuie sa fac asta. Saracu compactel s-a purtat onorabil. Am facut peste 10000 de cadre cu el, si nu stiu cate mai avea la activ. Mi-am luat si trepied. Am inceput sa invat serios ce si cum. A mers chiar acceptabil si la expuneri de maxim 15 secunde ca doar atat stia si maxim iso 400 cu o caruta de zgomot. A fost ok pentru primele incercari de "light-paiting" desi in 15 secunde te cam grabesti... Din pacate micutul si-a dat obstescul sfarsit prin inceputul lui 2007. Motorul si angrenajele care miscau blocul optic erau praf. Nici nu am incercat sa ii spun lui tata sa bagam bani in el sau in altul. L-am facut bucati, am gasit manualul de service pe net si l-am curatat si facut la loc si a mai mers cateva zile dar se uzasera prea mult piesele. De unde bani de alt aparat acum ? Tristete maxima. Deja visam la DSLR-uri. Tata sau mama nici nu vroiau sa auda sa dea bani pe asa ceva. Faceam eu cativa banuti din tot felul de smecherii cu calculatoarele, dar insuficienti. Prin Aprilie 2007, l-am mai convins eu pe tata sa luam si noi macar un compact mai rasarit ca sa aibe si familia un aparat mai nou, digital, ca strang si eu cat pot bani si pun. Si am capatat in cele din urma un Fuji s6500fd. Ehe, parfum fata de Canon. Era un SLR-like sau cum le mai spune, bridge. Un zoom 28-300mm echiv. 35mm...etc. Dar ce frumos aratau SLR-urile pe net, si cate nu citisem de obiective, bokeh, sharpness, F1.4, zgomot bun la iso mare...etc…eheee...
In noiembrie e ziua mea, si tata vazuse la servici, la un coleg un Nikon D40. Imi spunea: arata bine ce are colegul. Amandoi eram fani Nikon, din motive personal subiective, cat si obiective pe temeiuri tehnice de fizica si electronica. Asa ca l-am convins ca daca vand Fuji-ul, si mai pun si eu niste bani, sa puna el restul si sa luam un SLR Nikon. Mi-ar fi placut tare un D200 cu un 18-200 VR, dar era mult prea multi bani pentru posibilitatile noastre. Tata spunea D40 cu 18-55. Pana la urma a fost un D80 cu 18-135. Si asa in noiembrie 2007 am avut primul meu DSLR. Intre timp trasesem ocazional cu SLR-uri de la diversi amici. Canon, Nikon sau Olympus. Si asa a inceput treaba si mai serios. Am mai strans niste bani, am luat un 50mm F1.8D. Iubesc universul mic, la fel ca pe cel mare, asa ca macro e un domeniu de interes pentru mine, si un burduf cu inele plus 50-ciul fix a fost punctul de start. Filtre ND, polarizari, IR au venit cu timpul si ele. Intre timp am contaminat si alti prieteni. Am inceput sa invatam tehnici de iluminare. Download-at tone de cursuri de pe internet. Si e mai fain sa mai ai de unde sa imprumuti un blit, un 70-300 cand tu nu ai etc. Apoi s-a "infiltrat" ideea de a face si bani din fotografie. Eu nu am pus accent pe asta, dar mi s-a sugerat si din exterior, mai ales ca sculele costa destul de mult. Am avut retineri pentru ca am fost educat sa fiu corect si profesionist in ce fac in viata. Si cred ca e mult de munca sa ajungi un fotograf foarte bun, macar tehnic. Apoi talentul si imaginatia...mmm...multe variabile si totul relativ, nu? Astfel ca prin diverse imprejurari, in vara-toamna lui 2008 am fotografiat totusi prima nunta. Nu putem ridica aceste evenimente la rang de arta, dar necesitatile materiale sunt presante asa ca nu e nici o rusine in munca cinstita oricare ar fi ea. M-am chinuit sa imi iau primul blit, un SB-600, care apoi a devenit un SB-900 din banii de pe primul plus diferenta. Apoi un Tokina 11-16 F2.8. Pentru ca oricat am evoluat, invatat, experimentat, natura si peisajele ma atrag foarte mult. Dar nu pot spune ca vreodata am desconsiderat vreodata, sau nu mi-ar placea sa fotografiez un anumit gen... In aceeasi masura o fotografie alb-negru e la fel de importanta ca una color si invers. Toate au farmecul si potriveala lor. Sunt omul caruia ii place sa "guste din toate". In 2009, m-am angajat in domeniu automatizarilor, astfel o oportunitate de strans bani pentru fotografie. O umbrela de difuzie, un stativ... Cum abordarea evenimentelor, da necesitatea unui zoom 2.8, si nu vroiam sa ma imprumut mereu de la altii, am facut eforturi si am luat un 24-70 F2.8. Primul meu obiectiv pro de la Nikon. In timp a venit si un 105mm F2.8 VR macro. Si cum cadrele la "curajosul" D80 se strangeau, si la evenimente iso mare e de multe ori necesar, s-au mai infiripat si niscaiva pixeli "zburliti"...am inceput sa imi doresc sa schimb D80-ciul. Asa ca, in 2010 la inceput, mi-am vandut masina personala, cadou de la tata, si am facut rost de banii de D700, caci un fullframe era dorit. Apoi in vara am facut credit la banca, si am luat 70-200 2.8 VR2. Apoi dupa alte evenimente si bani pusi deoparte anu asta am intregit triada de aur Nikon cum i se mai spune si cu ultra-wide-ul 14-24 F2.8. Si cu cat te ocupi mai mult iti dai seama ca e greu cu un singur aparat si multe obiective. Mai ales cand esti la evenimente sau cine stie ce shooting si trebuie sa aranjez si 3-4 luminii si blenda si umbrela etc. Asa ca planurile vor continua. Eh, detalii... Sa nu uitam sa mentionam si deja obositele discutii cu sculele nu conteaza, ba conteaza, da ce marca, da omu face fotografia, din suflet si talent nu din aparat, dar si aparatul te ajuta bla bla bla etc. Toate conteaza si te pot trage in jos sau in sus. Ca inginer stiu foarte bine ce e si inauntrul sculelor si cum functioneaza si as fi deplasat sa spun ca prefer Zorki-ul 4 in locul lui D700. Dar omul e si ar trebui sa ramana mereu "in spatele" masinii. E foarte fain ca ne construim unelte mai performante care sa ne ajute in viata, in probleme, dar nu ele sunt creierul, ele nu pot genera sentimente, emotii, sclipiri de geniu. E important sa avem pasiuni, hobby-uri, sa ne hranim sufletele, in societatea din ce in ce mai "rea" si haotica din ziua de azi. Asa ca ideal e sa faci ce iti place in viata, intelegand prin asta lucruri de bun simt si care nu fac rau celor din jur. De aceea mi-ar placea sa ajung sa castig bani numai din fotografie, pentru ca as munci cu placere si sincer devotament.
Pentru cei care cocheteaza si sunt atrasi de acest domeniu, de aceasta arta...e foarte bine. Incercati. Simtiti-va bine. Pentru cine o simte si rezoneaza cu el, e la fel de importanta si de eliberatoare si te implineste ca oricare alta, atata timp cat e croita pe sufletul tau. Unii fac motociclete, altii canta, altii sunt dedicati unui sport etc. Personal totusi, imi plac cei care se implica si pun suflet si merg pe principiul daca tot fac ceva, sau ma apuc de ceva, sa o fac ca lumea, cu sarguinta, sa invat, sa ma zbat un pic sa imi iasa cat mai bine...chiar daca ramane un hobby, ceva la nivel amator. Acum X ani buni, nu oricine avea nu stiu cate scule foto, si SLR-uri si asa mai departe. Astazi departamentele de marketing dicteaza politica firmei: SA FACEM BANI !!! Asa ca exista o paleta si o varietate mare de produse. Si cum majoritatea se lasa prada efectului de turma, si e "cool" ce e la "moda", sa ai aparat de fotografiat SLR cu N-spe "miliarde" de megapixeli, a devenit la fel de "trendy" ca telefonul mobil (care e si "aragaz" si "veioza", iti susoteste Cartarescu, Paler, Plesu inainte de culcare), la fel ca masina salupa cu mii de trilioane de cai putere si toate acronimele de sisteme la bord etc... Din pacate bunul gust, calitatea si adevaratul talent si profesionalism nu se cumpara si nici nu il cultiva banul.
Personal nu am facut niciodata un curs dedicat de fotografie, in nici un caz unul platit, pentru ca la inceput si cand am reusit sa am si un aparat cat de cat bun, nu aveam bani pentru asa ceva. Niste seminarii gratuite pe la F64 si pe la Nikonistii e tot ce pot spune ca a fost mai in tema. Sunt un autodidact si nu vad nici o problema sau limita intr-o abordare de acest gen. Vis-a-vis de partea de editare si prelucrarea foto, pot spune ca iubesc perioada filmului pentru ca se muncea cu adevarat. Mai ales cand nu erau nici exponometre nimic. Omul, mintea si experienta lui. Si apoi chimie si fizica in laborator. Ca si in muzica, imi place "purismul". Dar nu in sensul sa privim lucrurile cu ochelari de cal si sa ne rezumam la un orizont ingust. Toate sculele hard sau soft din ziua de azi te pot ajuta mult. Asta nu inseamna sa te lasi pe tanjeala, sa tragi pe auto, si lasa ca o fac eu "giugiuc" acasa in Y soft (inginer, ce litere ca variabile as putea folosi nu ?). Cu cat faci de la inceput totul mai aproape de rezultatul final cu atat mai bine din mai multe puncte de vedere. Nici un algoritm de programare din nici un soft din lume nu inlocuieste magia sticlei si calitatile aparatului. Nu inseamna ca nu stiu sa fac un colaj, sa adaug, sa scot, sa sterg, sa fac HDR-uri, sa modific geometrii sau elemente etc, dar nu ma pasioneaza si nu pun accent pe asa ceva. In ziua de azi, a digitalului, algoritmii de compresie sunt o nenorocire pentru puristi. Ascultam mp3-uri in loc de vinil. GROAZNIC !!! Suntem privati si furati de infinitatea starilor si nivelelor atat din sunet cat si din imagine. Dar na 1010110011... e era lor. La atat ne pricepem deocamdata, sa reducem infinitatea universului la doar 2 stari. Deci pe digital numai RAW. Asta nu inseamna de exemplu, ca nu ma straduiesc la locul desfasurarii actiunii sa imi calibrez de la inceput bine balansul de alb. Si in plus, castig timp. Acasa unde si asa iti ia zeci de ore sa aranjezi X sute de fotografii, merita sa castigi si 1 minut la fiecare fotografie. Timpul asta...viata scurta...Asta ar fi fain, in primul rand sa ne cunoastem planeta, asa fiecare coltisor si ungher. As calatori sa fotografiez toti metrii patrati de pe planeta asta si pe urma as trece la altele...fara nici o exagerare sau aberatie. Numai daca am putea...
Dragos Stoica
Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
marți, 27 septembrie 2011
luni, 26 septembrie 2011
Ganduri
E ca şi cum m-aş trezi pe o stradă albă. Goală. Între mine şi lume, nimic. Doar tâmplele mele. Şi gândurile. Le simt ca şi cum ar vrea să iasă. Mi se lovesc nebune de tâmple. Scutură. Ca şi cum eu nici nu aş fi. Sau aş fi de sticlă. Sau o temniţă cu zăbrele. Sufletul meu se scutură şi el. Respir adânc. E puntea mea cu lumea. Un fel de scoică. Vrei nu vrei, auzi. Sunete. Un fel de film voalat. Vrei, nu vrei, vezi. Scurt metraje înghesuite peste prea multă tăcere. În mijlocul ei, nu există nici o adiere. Până şi frunzele copacilor au încremenit în mine. Doar rădăinile le simt. Adânc. Duc mâna la tâmplă. Gândurile s-au oprit. Dintr-o dată, pe strada mea se aud foşnete. Se simte până şi culoarea. Tâmplele tac.
Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha
Text: Lady Allia; Foto: Dungha
SAPTAMANA VIITOARE / NEXT WEEK - MIERCURI / WEDNESDAY ora 11:59 (GMT +2 - Helsinki, Minsk, Riga, Tallinn, Vilnius, Bucuresti, Ankara, Atena, Istanbul, Kiev, Sofia, Tel Aviv (+ Ierusalim), Grecia - Ile, Corfu, Creta, Santorini, Rodos, (Turcia ) Antalya, Kusadasi, Amman, Beirut, Cairo, Cape Town, Damasc, Harare, Pretoria) Picatura de vopsea - 46 - STORY Dragos Stoica
Dragos Stoica
Mdaaa...fiecare are povestea lui...si fiecare e un cumul de "functii". Ale mele sunt cam "ashiiia": Genetic cred ca am mostenit de la parinti, bunici...(si hai sa ne oprim aici pe arborele genealogic), si parti mai artistice sa le spunem, cat si parti tehnice. Tatal meu, mama mea, matusa si bunicile cand traiau, desenau sau pictau superb, fara vreo scoala sau pregatire specifica sau speciala. Probabil am mostenit si eu ceva, dar nu am ajuns sa dezvolt sau sa cultiv aceasta latura pe cat ar fi fost de frumos din pacate. Tata e inginer automatist pasionat de muzica si evident mai ales de scule audio si electronica. Asa ca de mic am crescut printre magnetofoane, casetofoane, circuite electronice, difuzoare, incinte acustice etc... Conteaza ce simti si in burta la mami tau, si cum tot asta era in jurul mamei cand eu eram inauntru si ascultau numai muzica foarte buna, s-au inradacinat si astea destul de “rau”. I-a placut si lui tata fotografia, si am fotografii foarte reusite pe film facute de el, cand eu aveam 2-3 anisori, dar nu s-a tinut in mod deosebit. Are si acum Zenit-ul printr-un sertar. Crescut si cu calculatoarele si mediile de programare software la nas, au fost si astea un aspect. Si pe la 10-11 ani, dupa 2-3 zile de joaca civilizata cu o noua jucarie, nu e suficient sa o desfaci cu surubelnita, sa o faci tandari ca sa vezi ce ii produce si cum miscarile, sunetele etc...asa ca mai cotrobai si prin sertarele din casa.
Si asa intr-o zi intr-un sertar, am dat de un obiect mare si greu (cel putin atunci asa mi se parea), intr-o husa tapana de piele maro. Era un Zorki 4 cu un 50mm F2, aparatul pe film al bunicului. Care de fapt e o copie sanatoasa dupa Leica. In fine, am fost fascinat de descoperirea mea frumos nichelata si cromata, butonase, roti dintate, facea si tac, unele se invarteau, sticla arata fain, si imi placeau la nebunie cele 9 lamele ale diafragmei, desi nu intelegeam si habar nu aveam in ce consta vreunul din lucrurile acelea. Mai vazusem eu genul asta de iris prin filmele SF si ma captivase, vezi ochiul Terminatorului. M-am prins din prima ca e aparat de fotografiat totusi. Stiam ca ai mei se burzuluiesc daca cotrobai prin sertare, ca poate stric ceva, ceea ce era foarte adevarat, caci curiozitatea si surubelnita lui Dragos nu duceau la vreun final bun...asa ca nu am zis nimic la inceput. Am pitit aparatul la loc si gata.
Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Pas in doi
Şi când părul meu lung va cădea, iar printre el se vor vedea şuviţe albe,...voi fi acolo. Precum pământul de sub casă. Şi când timpul îmi va trece peste priviri lăsând în urma lui drumuri mici peste pleoape,...voi fi acolo. Sânul tău drept. Şi când toate vor trece precum stolul acesta de toamnă pe deasupra noastră,...voi fi acolo. Pasul tău stâng. Te voi ţine de mână şi te voi iubi. Cu toate bătăliile tale câştigate sau pierdute. Vei fi mereu eroul meu. Acela, pe care l-am întâlnit la drum de primăvară,...atunci pe când ai descălecat la fereastra sufletului meu. Apa din albia văii tale. Mereu ceva nedezlipit ţie.
Pagini de studiu: S-Hell Marius Grozea Blue and other sounds Pardau Ciprian
Text: Lady Allia; Foto: Dungha
Text: Lady Allia; Foto: Dungha
duminică, 25 septembrie 2011
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
.jpg)
.jpg)
