suflete pod viu
peste bulgari albi de nea -
semne de carte.
Şi peste tot în jur era numai zăpadă. Mă simţeam atât de vinovată. Îmi dorisem iarnă! iarnă să pot alerga prin zăpadă. Să pot face îngeraşi şi oameni de zăpadă cu nasuri roşii şi fulare cărunte croşetate parcă în aşte vremuri. Iar zăpada a venit. A venit aproape fără de sfârşit. Se mutase oceanul în jurul meu. Valuri uriaşe de nea ucidea vise. Şi vieţi. Oamenii învăţau să supravieţuiască din nou. Departe de lume. Departe de civilizaţie. Prizonieri în propriile case. Iar copiii nu mai veneau. Departe, apărea câte o speranţă. Se auzea o voce străină. O rază de lumină pătrundea pe geamul pe care de câteva zile nu mai intrase decât întunericul din mijlocul nămeţilor. Şi oamenii ieşeau. Lângă roata străină a autobusului se ivise un ghiocel. Şi alţii în colţ de privire. Veneau copiii acasă. Care de pe unde. Familia înseamnă că nimeni nu e singur!
.jpg)
.jpeg)
.jpg)
.jpg)
