Un drum. Singur. Nimic mai mult. Atât îşi dorea Radu în momentul în care a plecat de acasă. A sărutat fruntea ridată a mamei care plângea în năframă. A sărutat obrajii tatei care se ţinea tare şi a plecat. Până la şosea, drumul era pietruit. Aşa a fost şi apoi. O bună parte din viaţă. Sărută două creştete mici şi unul bălai. Atunci, Radu s-a hotărât să se întoarcă. Zâmbea. În dreapta şi în stânga lui totul era verde. Un basm. Drumul era drept. Asfaltat. Cerul era mai larg ca de obicei. Şi mai senin. Norii desenau abstract. Păsările păreau mai aproape de casa din sufletul lui. Paşii se opriră în capătul satului. Nimic nu mai era la fel. La început îl fulgeră un gând în suflet. Îl şterse de pe frunte cu podul palmei. Nu! Şi continuă. Mama nu mai avea răbdare. Venise până în sat. Năframa era aceeiaşi. Părul nu. Nici faţa. Doar ochii. Tata nu se mai putea abţine. Lăcrima. Uneori drumul e tare pietruit până să devină drept printr-o grădină magică, iar renunţările ne dor, dar până şi copiii zboară din cuiburi.
2 comments:
ohooo! ce cadru! frumos!
BrilliantPicture
________________
my new blog is:
http://brandnewstudio.blogspot.com
see you
skizo
Trimiteți un comentariu