În fond, suntem într-un loc al paradoxurilor şi întretăierilor de drumuri, oscilând între lamentaţie şi bravadă, între fatalism şi utopie, sărind cu uşurinţă din tragedie în farsă, găsind mai la îndemână băşcălia şi derizoriul decât orice formă de a ne lua în serios şi a căuta soluţii, ne trezim ba victime, ba procurori nechemaţi, mari iubitori de scenarii care să ne scuze neputinţa, talentaţi cât să facem din suspiciunea de a nu fi recunoscuţi pe măsură sofisticate teorii ale conspiraţiei. Cei care se lamentează cel mai mult pe tema destinului nedrept de a fi ignoraţi de marile culturi ori nerăsplătiţi pe măsura talentului, sunt de multe ori cei care evită confruntarea internaţională şi preferă să rămână profeţi în satul lor. Născuţi poeţi şi manevrând admirabil metafora, vom afla mereu calea de supravieţuire, mă consolez sub privirile mustrătoare ale prietenei mele care îmi spune că nu mai crede în nimic dar se duce în fiecare duminică la biserică.
Paradoxurile se înmulţesc de la an la an şi probabil sunt mai vizibile pentru cel ce trăieşte afară: intelectuali de marcă fac apeluri patetice de înregimentare sub vreo pulpană politică protectoare, în contradicţie profundă cu nazurile elitiste cu care păreau să-i fi sedus pe mulţi; în timp ce ţara se emancipează şi merge înainte, cei mai retrograzi par a fi rămas tocmai politicienii; deşi toată lumea se plânge de lipsă de bani, salarii mici, preţuri ridicate la benzină, mâncare etc, numărul maşinilor sufocă oraşele iar restaurantele sunt pline în orice zi a săptămânii. Ne salvează doar economia subterană, îmi explică o vecină din blocul unde mi-am păstrat apartamentul şi pe care Primăria va trânti în curând o bulină roşie. Se plânge de pensia ei de mizerie şi mă invită în schimb să-i văd „mândreţea de casă” de la Voineasa cu termopane şi puţ de mare adâncime (între timp am descifrat misterul puţului, nu şi al maşinii Volvo pe care o conduce fiul ei, chelner la unul din restaurantele de lux.)
Bucureştiul trăieşte cu siguranţă o agitaţe aparte, există o tensiune a străzii, febră în aer, bărbaţi grăbiţi şi importanţi, fete frumoase care după cum se îmbracă nu ştii niciodată ce sunt, claxoane, frâne şi ambreiaje nervoase, înjurături şuierate, un puls intens care pare să ascundă mize puternice dar misterioase.
Dacă în New York mă simt în control şi degajată, în Bucureşti sufăr un soi de regresie, încurajată şi de faptul că mi se repetă la tot pasul : tu nu mai ştii cum e aici, tu nu înţelegi, la noi e altfel, şi în general mi se spune ce nu trebuie să fac, în ce taxiuri să nu mă urc, unde să nu schimb bani, ce restaurante să evit, cum să-mi protejez portofelul şi celularul, pe cine să nu întâlnesc, ce să nu cred din ceea ce văd sau în ce cheie să citesc situaţii, declaraţii, grupuri de influenţă. Pare să existe ceva, altceva în spatele fiecărui lucru, ţi se lasă impresia că realitatea ar fi dublată de o alta, numai de ei cunoscută. Mă trezesc timorată şi provincială, orice rostesc este imediat contrazis de zâmbete ironice superioare adresate naivităţii mele. Nu poţi admira pe nimeni şi nimic căci descoperi că nu e cine sau cum ai fi crezut. Dar şi dacă îţi manifeşti îndoiala asupra vreunei valori de moment declarată bun naţional rişti aceleaşi discursuri moralizatoare şi clarificări ultimative.
Trăim în junglă, vă spun eu! Rămân cu centura de siguranţă agăţată în aer şi nu îndrăznesc să o prind de teamă să nu-l supăr. Şoferul fumează cu mâna scoasă pe geam şi de fiecare dată când depăşeşte la milimetru câte o maşină mi-e teamă să nu i-o zboare. Alege nişte scurtături şi în timp ce ne zgâlţâim vertiginos, devine tot mai congestionat şi nervos, nu din cauza gropilor şi denivelărilor la care pare să fi ajuns imun, ci pentru că îmi face o sinteză critică la zi a situaţiei politice care îl înfierbântă peste măsură. Jargonul este şi el pe măsura grozăviilor prin care, în viziunea şoferului, trece ţara. Dau din cap din când în când, circumspectă, încercând să-mi dau seama cât mai avem până la destinaţie. Între două semafoare mă lămureşte şi că americanii şi-au dărâmat singuri turnurile pentru a intra în Orientul Mijlociu să ia petrolul şi le facă pe plac evreilor. Trecem pe lângă o biserică,
lasă volanul şi îşi face câteva cruci, urmate la scurt timp de două înjurături grosolane la adresa unui Tico care ne blochează cursa. Ajungem. Plătesc. Cobor. Maşina zvâcneşte spre atacul următor. Respir. O stradă cu case vechi boiereşti. Linişte, miros de tei amestecat cu soc şi caprifoi. Tufe de lămâiţă. Un câine blând mă priveşte din spatele gardului.
Preluare text: Reportaje si texte - Levure Litteraire
2 comments:
faina echipa :)
felicitari..acum am vazut!toata stima,onorabile!
Trimiteți un comentariu