Dungha : Picatura de vopsea - 51 - HIBERNAL HAIKU Andrei Baciu

miercuri, 2 noiembrie 2011

Picatura de vopsea - 51 - HIBERNAL HAIKU Andrei Baciu

Andrei Baciu

Si acum am ezitări când sunt întrebat de când fac fotografie. :) Aceasta deoarece, cu toate că am primit primul meu aparat foto prin clasa a saptea – un Orizont neaos ce imita prin sigla lui rosie o mult mai celebră marcă –, am intrat pe tărâmul fotografiei abia prin facultate. Si asta întâmplător, deoarece telefonul mobil pe care îl cumpărasem avea si o cameră foto atasabilă. Doi ani am pozat doar cu ea, însă au fost doi ani în care am învătat enorm, de pe internet si, apoi, din reviste si cărti. Învătare e un termen impropriu, căci faptul de a descoperi emotiile uluitoare pe care ti le oferă contemplarea unei fotografii adevărate si de a te întreba ulterior de ce si cum se întâmplă această veritabilă minune nu poate fi asezat sub umbrela oarecum restrictivă a acestui cuvânt: am fost si sunt mereu motivat de o perpetuă si consumantă încântare în fata artei scrierii cu lumină. De trecut la DSLR, am făcut-o abia în 2009, dar o spun cu toată sinceritatea că, dacă as putea-o lua iar de la capăt, nu mi-as dori să fie altfel.

Sursele mele de inspiratie sunt prea multe spre a fi enumerate aici (sau altundeva), cu atât mai mult cu cât, atunci când fotografiezi, o faci cu întreaga ta fiintă, de la emotiile pe care le încerci în acel moment, până la formatia culturală si, mai ales, experientele pe care viata ti le-a oferit până atunci si felul în care ai ales să le întâmpini. Desi accept că poate fi relativizată – dar numai până la un punct –, chestiunea privitoare la calitatea morală si umană a creatorului este fundamentală. În trecut (si poate si azi), iconarii si pictorii de biserici tineau post zile bune înainte de a începe să picteze. Cu cât esti un om mai bun, cu atât faci mai bine tot ceea ce faci – deci si fotografie.

Sunt foarte multi fotografi români pe care îi apreciez foarte mult. O să îl numesc doar pe Silviu Ghetie, ale cărui imagini m-au fascinat de la început si încă o mai fac prin puterea lor de a transmite atât de multe sensuri si atât de mult lirism. Dintr-un motiv similar probabil, dintre maestrii fotografiei îmi place cel mai mult André Kertész. Sunt fascinat de pictură (cu toate că sunt un antitalent total), si de compozitiile uluitoare ale lui Vermeer, Nicolae Grigorescu sau Monet. Deasupra tuturor, cel mai mare artist, a cărui creatie nu pot să nu o admir, este bineînteles Dumnezeu.

Mă interesează, am ajuns să îmi dau seama involuntar, poezia vizuală a obiectelor prozaice, a peisajului, a momentelor zilnice. Îmi place să cred că vorbesc (şi caut să o fac, dar nu după vreun orar fix, ci urmându-mi fluxurile şi refluxurile sufleteşti) cât mai multe dialecte ale limbajului fotografic, însă toate rostite pe acest ton liric. De aceea site-ul meu se şi numeşte ‘’Andrei Baciu | Photogralysm’’.

Cam de fiecare dată cand plec la poze descopăr, spre marea mea încântare, un ceva unic, pe care îl are doar acea clipă. Si aici nu e vorba de un entuziasm infantil si artificial, ci, culmea, de cel mai ascutit simt al realului, de harul cu adevărat uluitor pe care îl posedă fotografia, anume acela de a-ti descoperi esenta eminamente pozitivă a existentei, în profunzimile ei, care nu sunt altfel decât fundamental crestine. Pare că fotografia e despre oameni (în frunte cu cel ce apasă butonul si cu cel ce priveste apoi imaginea), animale, copaci, ape, lumină, lumini si obiecte. si asa si este, dar nu în felul strict descriptiv si mecanic pe care l-am bănui de la depărtare.

Au dreptate cei care spun că fotografia nu înseamnă doar momentul apasării pe buton, ci întreaga experientă care te duce acolo si de acolo, încă mai departe.

Fotografia pe care o atasez acestor rânduri, intitulată Zece, face parte din seria Hibernal Haiku, pe care am dorit-o, ca să mă exprim oximoronic, un discurs despre tăcere.